Dr. Andreea Hrițuc - Medic specialist endocrinolog

Osteoporoza este o boală a scheletului caracterizată prin scăderea masei osoase și alterarea microarhitecturii țesutului osos, ceea ce determină creșterea fragilității osoase și a riscului de fractură.

Cel mai frecvent tip de osteoporoză este cea primară, care apare la femeile în postmenopauză (pierderea funcției ovariene la menopauză accelerează pierderea de masă osoasă) sau la bărbații vârstnici, fiind legată de procesul natural de îmbătrânire, când țesutul osos se pierde progresiv. În cazuri rare, osteoporoza poate apărea la copii sau adulții tineri (osteoporoză idiopatică). 

Osteoporoza este considerată secundară atunci când scăderea densității minerale osoase apare ca o complicație a unor patologii/condiții, precum:

  • boli endocrine (hipogonadism, hipertiroidism, hiperparatiroidism, sindrom Cushing, deficit al hormonului de creștere, hiperprolactinemie, diabet zaharat);
  • boli gastroenterologice (boala celiacă, boli inflamatorii intestinale, sindroame de malabsorbție, rezecție gastrică, boli hepatice  – icter obstructiv, ciroză hepatică);
  • boli reumatologice (poliartrită reumatoidă, spondilitã anchilozantã);
  • boli hematologice (mielom multiplu, leucemii, limfoame, mastocitoză);
  • boli de colagen (osteogeneza imperfectă, sindrom Ehlers-Danlos, sindrom Marfan);
  • medicamente (glucocorticoizi – cea mai frecventă cauză de osteoporoză secundară, anticonvulsivante, tiroxină în exces, heparină, ciclosporină, chimioterapice);
  • alte cauze: deficitul de vitamina D, imobilizare prelungită, alcoolism, malnutriție, bronhopneumopatie cronică obstructivă (BPOC), insuficiență renală, transplant, HIV, scleroză multiplă, amiloidoză, sarcoidoză.

Densitatea minerală osoasă (DMO) este determinantul principal al rezistenței osoase. O densitate osoasă scăzută poate fi consecința unei acumulări osoase insuficiente la sfârșitul adolescenței, a unei pierderi osoase accentuate, sau ambele. Dupã vârsta de 35 ani, masa osoasã se încadreazã pe o pantã descendentã, progresivã, la ambele sexe.

Diagnosticul de osteoporoză se stabilește prin măsurarea DMO, care se poate efectua printr-o serie de tehnici, dintre care cea mai utilizată în practică este absorbțiometria duală cu raze X (DXA). Explorarea standard presupune măsurarea DMO la nivelul coloanei lombare și a șoldului.

Avantajele măsurării DMO includ stabilirea diagnosticului de osteoporoză, predicția riscului de fractură, selectarea pacienţilor pentru tratament și monitorizarea eficacității terapiei antiosteoporotice.

Indicații pentru DXA:

  • Femei cu vârsta peste 65 ani și bărbați peste 70 ani
  • Femei sub 65 ani, dar care asociază factori de risc (deficit estrogenic, antecedente familiale de fractură de șold, deficit de vitamina D)
  • Pacienți cu fracturi de fragilitate în antecedente
  • Pacienți cu patologii/condiții asociate cu scăderea masei osoase
  • Pacienți care urmează tratamente cu medicamente asociate cu pierdere de masă osoasă (corticoterapie: cel puțin 7,5mg/zi Prednison timp de mai mult de 3 luni, sau doză echivalentă pentru alte preparate cortizonice)
  • Orice pacient care este evaluat în vederea inițierii unui tratament farmacologic pentru osteoporoză

Osteoporoza este asimptomatică în absența unei fracturi. Fracturile de fragilitate sunt principala manifestare clinică a osteoporozei. Acestea sunt definite ca fracturi care apar secundar unor eforturi minime - strănut, aplecare, rotire, ridicarea unui obiect de la nivelul solului, sau a căror intensitate nu o depăşeşte pe cea a unui traumatism prin căderea de la o înălţime cel mult egală cu înălţimea pacientului.

Doar o treime dintre fracturile vertebrale sunt însoțite de dureri. Majoritatea sunt asimptomatice și pot rămâne nediagnosticate timp de mulţi ani. 

Fracturile osteoporotice apar cel mai frecvent la nivelul șoldului, vertebrelor sau radiusului distal (încheietura mâinii), însă pacienții cu osteoporoză sunt predispuși la orice tip de fractură (humerus, claviculă, coaste).

Printre factorii de risc pentru fractură se numără: prezența unei fracturi în antecedente, sexul feminin, existența unui risc crescut de cădere (tratament cu medicamente sedative sau hipotensoare, vârstă înaintată, acuitate vizuală scăzută, deficite neuromusculare, tulburări de echilibru), fumatul, alcoolismul, activitate fizică insuficientă, antecedente familiale de fractură de șold, aport scăzut de calciu și vitamina D.

În absența unui tratament corespunzator, osteoporoza duce la apariția fracturilor care se însoțesc de complicații precum: tasări vertebrale, dureri de spate cronice, reducerea mobilității vertebrale, pierdere în înălțime, deformări vertebrale – cifoză toracică și lordoză lombară, insuficiență respiratorie restrictivă.

Fracturile de șold se asociază frecvent cu recuperare incompletă, incapacitate fizică, scăderea independenței, limitarea funcției locomotorii și dureri cronice.

Osteoporoza şi fracturile osteoporotice se asociază cu creşterea mortalităţii (cu excepţia fracturilor de radius) şi sunt o cauză importantă de dizabilitate, afectând semnificativ calitatea vieții pacienților.